Privit de sus, satul pare subţire ca un fir de ață care se împletește din loc în loc cu râul din vale. Majoritatea caselor şi a grădinilor celor patru cătune din care este compus se află pe partea dreaptă a râului, cum urci. Pe cealaltă parte, trecea cu mulți ani în urmă o mocăniță care transporta lemnul exploatat din munți. Și astăzi acel drum ușor mai lat se numește frumos „pe ștrec” o preluare fonetică care vine de la germanul Bahnstrecke, linie de cale ferată. Văzută, așadar, de la înălțime, aşezarea e înșirată pe un spațiu foarte îngust, care se unduiește după forma munților – Munții Lotru, cu Vârful Prejba în sud, și Munții Cindrel, cu toată creasta dintre Vârful Măgura și Păltiniș la nord de vale.
Priveliştea frumoasă, panoramică, pe care o ai de sus, e parte a identităţii satului și e dictată de ritmurile lui. Acolo sunt colibele, fânațele, pășunile și stânele. De acolo vine mâncarea aceea bună despre care îmi place mie să vă povestesc. Mi-am dorit dintotdeauna să scot la lumină modul de producere al bucatelor și stilul de viață al celor care ni le aduc. E o muncă grea, care se desfășoară în totalitate afară, în natură, indiferent de zi, lună, sărbători, temperaturi sau alte criterii independente de noi.
Așa am ajuns acum doi ani să urcăm la o stână în Munții Lotrului, în Panta, pentru a documenta toate activitățile care au în centrul lor brânza. Chiar aşa se numește proiectul, Brânză, în care am fost cooptat de către colega noastră fotograf, Gabriela Cuzepan. Am fost însoțiți de Ioan Bebeselea, soțul Gabrielei, un cunoscut bucătar din Sibiu și un mare fan al cărnii de oaie, cam cel mai mare pe care îl știu. La stână, am fost oaspeții familiilor Cerciu și Răduț. Odată instalați în cort, am avut timp să observăm, să gustăm și să înțelegem tot ce e legat de pregătirea brânzei. Au fost două zile minunate, în care am înțeles mersul lucrurilor și am învățat și mai mult să apreciez specialitățile de brânză locală pe care le avem.
Stâna, aflată la ca. 1.700 m pe Vârful Panta din Munții Lotrului, e locul unde se urcă vara cu oile. De regulă, urcarea la munte se face pe la începutul lunii iunie și se stă acolo până la începutul lunii septembrie, deci aproximativ două luni jumătate sau trei. Sus, iarba e mai grasă, ceea ce face ca laptele, muls de două ori pe zi, să dea o brânză care are la rândul ei mai multă grăsime. Dacă la colibe, unde oile stau între Paște și urcarea la munte, cantitatea de lapte e mai mare, brânza preparată acolo fiind telemeaua (tilimea, în grai local), sus, la stână, cantitatea scade constant, însă grăsimea permite producția specialității locale, burduful de munte.
Acesta ajunge la o grăsime de 70-75% și se obține din cașul dospit, care e apoi frecat pe o răzătoare de lemn și îndesat în piele de oaie. În momentul în care se ajunge la o cantitate destul de mare, burduful e transportat în sat cu ajutorul cailor. Un burduf poate ajunge și la 40-50 kg și reprezintă produsul cel mai reprezentativ pentru această zonă. Se vinde la piață ca burduf de munte și nu poate fi comparat cu aşa-zisul burduf de șes, care din punctul meu pretențios de vedere e o imitaţie nu tocmai reuşită. De aici și prețul mult mai mare al burdufului de munte, un preţ justificat pe deplin, având în vedere munca grea depusă sus, la stână, care se cere răsplătită corect.
Eu vă îndemn să căutați bine și să întrebați de unde e burduful pe care vreţi să îl cumpăraţi; astfel, vom reuşi să păstrăm varianta autentică în viață. Din zerul rămas după prima închegare, se mai face și urdă. Apoi se mai poate pregăti și unt din urdă, aceasta fiind stropită de la înălțime cu apă rece de izvor și adunată prin frământare. Toate au un gust minunat şi pot fi consumate cu mămăligă într-o combinație perfectă: bulz sau bulgărași. Câteodată se mai face și balmoș, un soi de ceaun cu mălai și lapte amestecat bine, la foc mic. Stânele sunt administrate în tovărășie, iar astfel oamenii se mai pot roti pe parcursul celor două, trei luni. Chiar și așa, trebuie să conştientizăm cât de mare e efortul depus acolo şi să-l apreciem la valoarea lui reală.
Tocmai pentru a arăta cât de greu e să produci aceste delicatese, am ales să atragem lumea în sat cu o provocare sportivă, dar care poate fi acceptată și ca o drumeție de o zi. Ideea de bază e să le arătăm vizitatorilor unde sunt colibele sau stânele unde se prepară încă brânză.
Așa a apărut concursul de alergare montană, Burduf Challenge. E un concurs de nivel mediu și are un traseu de ca. 14 km, care urcă în zona de colibe a satului, din munții Cindrel, cuprinsă între Secături și Runc. Se urcă în total ca. 1.000 de metri, în patru urcări consecutive, cu priveliști încântătoare. Dacă ai parte de o zi senină, poţi vedea Munții Făgăraș în est, creasta munților Lotru în spatele vârfurilor Prejba și Panta în sud, Măgura în nord și Păltinișul cu alte vârfuri din Cindrel în vest.
„Potecul”, cum se zice local, trece prin dreptul multor colibe, unele simple, altele cu staul în interior, oferind o imagine interesantă a peisajului cultural montan. E un spațiu care mă fascinează, unde vreau neapărat să dezvolt un proiect de ecoturism mai vast, care să protejeze felul inedit în care arată aceste construcții de lemn, precum şi melanjul dintre pășuni, fânețe și păduri.
Visez, pe de-o parte să atrag cât mai mulți oameni care să privească satul de sus și să se îndrăgostească de el, iar pe de altă parte, să revitalizez zona colibelor împreună cu localnicii, păstrând în acelaşi timp forma frumoasă a construcţiilor și materialele tradiționale din care sunt făcute.
Cristi, My Transylvania
