6 august. Aniversarea zilei mele de naștere, când tot ce îmi doresc este să fiu într-un loc fără semnal la telefonul mobil. Țara Colibelor e nici mai mult, nici mai puțin decât locul de care aveam nevoie.
Am ajuns acolo pe întuneric, după ce am văzut un apus minunat. La colibe am mâncat un bulz bun făcut de Tanti Mărioara și am dormit în fân. Dimineața, când m-am trezit, mă uitam fascinată în jur. Nu mai fusesem acolo. Nu știam ce se pitește în spatele întunericului: o incursiune în ceea ce se anunță a fi explorări interioare și exterioare. Nu e ușor să ajungi acolo cu bicicleta, dar am învățat că cele mai dulci experiențe nu sunt simple. Sau cel puțin nu par.
Am adus apă de la izvor, i-am dat o bucată de pâine măgărușului care stătea pe cărare neclintit, am mângâiat câinii mult prea energici pentru ora aceea a dimineții și am urmărit jocul pisicuțelor. Liniștea e aproape asurzitoare și mă surprindeam surâzând de încântare. E benefică tihna asta.
Colibele erau doar una dintre destinații, așa că am pornit spre altitudini mai înalte. În fapt, pe lângă o destinație, Țara Colibelor e un drum inițiatic pentru cine înțelege să îl interiorizeze.
Țara Colibelor e un proiect inspirat și care inspiră în același timp. Își propune să scoată cotidianul din banal. Oamenii, locurile au o valoare deosebită care merită apreciată și pusă în evidență. Au nevoie de sens pentru a putea străluci.
Ana, My Transylvania
